Duminica a II-a după Rusalii. Chemarea ucenicilor (Matei 4, 18-23; Marcu 1,16-29)

 a) Cum şi când a avut loc

Ne găsim în primele luni ale vieţii publice a Domnului, spre sfârşitul primăverii şi începutul verii. Hristos fusese botezat, petrecuse în pustiu şi Se întorsese în Nazaret. Şi auzind Iisus că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit şi a locuit in Capernaum (Matei 4, 12-13). De acum înainte, „sediul" Său va fi Capernaum. De aici va începe propovăduirea Sa, de aici s-a auzit prima oară: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor! (Matei 4, 17). De aici, din Capernaum, i-a chemat pe primii Săi colaboratori, ucenicii Lui.

Capernaum era un oraş avantajat de apropierea de singurul lac al Palestinei, numit şi Marea Galileei sau Ghenizaretului sau Tiberiadei. Avea mult peşte, care hrănea întreaga Palestină. Galileea şi Capernaum erau patria peştilor. Betsaida, satul fraţilor Petru şi Andrei, însemna satul pescarilor. Magdala, satul Măriei Magdalena, însemna turnul pescarilor. Astfel că ţărmul Capernaumului era centrul oraşului. Dacă voiai să întâlneşti pe cineva, mergeai pe ţărm. Hristos Se afla într-o dimineaţă pe ţărm, căutându-Şi colaboratori. Nu ştim dacă de la început păşea singur sau II urma lumea.

Poate că la început reuşea să meargă şrsingur. Inchipuiţi-vi-L mergând pe ţărm gânditor! La ce Se gândea oare? „Şi pe când umbla El pe lângă Marea Galileei, a văzut doi fraţi: pe Simon, cel ce se numeşte Petru, şi pe Andrei, fratele său, care aruncau mreaja în mare, că erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine, că vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsându-şi mrejele, au mers după El. De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi: pe lacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu
Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele, şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsându-şi corabia şi pe tatăl lor, au mers după El (Matei 4, 18-22). Inchipuiţi-vă pe atotştiutorul Hristos înconjurat de sute de admiratori care îl îmbulzeau (v. Luca 5, 1), iar El alegând colaboratori dintre pescari. Să facem câteva observaţii:

1. Domnul ar fi putut să trimită pe cineva să le spună pescarilor: „Venim în numele lui Hristos. Are nevoie de voi şi vă aşteaptă în cutare loc." Cu siguranţă, smeriţii şi neînvăţaţii pescari ar fi răspuns chemării Lui. Dar nu a făcut aşa, ci a ieşit El însuşi să-i întâlnească. La fel a făcut mai târziu cu Matei: a mers la „biroul" său şi de acolo l-a chemat ca ucenic (v. Matei 9, 9). Hristos a făcut această mişcare pe de o parte pentru a arăta seriozitatea subiectului, pe de altă parte pentru a le arăta cinste colaboratorilor Săi.

2. Nu i-a chemat în timp ce se plimbau ori se odihneau, ci atunci când lucrau, pentru a se vădi dorinţa lor fierbinte faţă de Hristos. Dacă voiau într-adevăr să-L urmeze trebuiau să-şi lase munca din care trăiau familiile lor şi să-L urmeze - ceea ce s-a şi întâmplat: şi-au lăsat munca neterminată şi L-au urmat.

3. In Palestina, regimul teocratic avea în jur de 20000 de reprezentanţi ai religiei iudaice - arhierei, preoţi, farisei, cărturari, jurişti şi ceilalţi. Insă Hristos nu a chemat ca ucenici pe nici unii dintre aceştia, ci i-a chemat pe unii care nu aveau nici o legătură cu religia. Păstorii fără carte au fost primii care s-au închinat Lui; pescarii inculţi, agramaţi, au fost aleşi colaboratori. Mesajul limpede? A venit pentru cei neştiutori, pentru cei simpli, necitiţi, pentru cei smeriţi, care aveau (condiţiile) să-L primească.

4. Pescarii, ca oameni, erau legaţi de munca lor, iubeau pescuitul, iar Domnul le-a zis: Vă voi face pescari de oameni (Matei 4, 19) - veţi continua deci să faceţi munca pe care o iubiţi. întotdeauna Domnul este omenos. „Vă voi face pescari de oameni" - era sigur că aceşti oameni fără carte, simpli pescari, urmau să pescuiască oameni. Şi ce oameni - idolatri! Şi precum a spus, aşa s-a şi întâmplat. Zici că vedea înainte. Şi chiar vedea, pentru că era Dumnezeu. „Vă voi face pescari" - nu vă veţi face singuri, deoarece nu veţi putea, ci Eu vă voi face pe voi. Le-a dat putere şi înţelepciune ca să pescuiască întreaga lume. Le-a trimis apoi Duhul Sfânt şi i-a făcut mai înţelepţi decât înţelepţii învăţaţi ai lui Israel. Iată puterea Domnului!

b) „Iar ei îndată, lăsându-şi mrejele..." (Matei 4, 20)

Lacul Ghenizaretului era, să spunem, o comoară, deoarece avea peşti mulţi şi buni. De aceea se şi dezvoltaseră în Capernaum mici „întreprinderi" care se ocupau cu comerţul de peşte. O astfel de „întreprindere" dezvoltaseră şi fraţii Andrei şi Petru, împreună cu alţi fraţi, Iacov şi Ioan. Asta vrea să spună şi Evanghelistul Luca atunci când scrie: Şi le-au făcut semn fraţilor lor din cealaltă luntre să vină să le ajute (Luca 5, 7), adică pescarii Andrei şi Petru, Ioan şi Iacov erau poate fără carte, însă nu şi săraci. Erau asociaţi.

„Veniţi după Mine", a zis Hristos fraţilor Andrei şi Petru, iar ei îndată L-au urmat. La fel au făcut şi ceilalţi doi fraţi, Iacov şi Ioan: îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, L-au urmat. Acest îndată este elementul comun al celor două grupuri. S-au dezlipit, s-au smuls, s-au aruncat din agoniseala lor şi s-au lipit de Hristos. Câtă mărinimie la aceşti pescari simpli şi agramaţi!

Să facem următoarea presupunere: dacă nu ar fi desconsiderat avuţia lor şi nu L-ar fi urmat pe Hristos ce-ar fi câştigat? Ei, ar fi continuat să lucreze la „întreprinderea" lor, ar fi hrănit lumea cu peşti şi ar fi câştigat destui bani. Insă asta nu s-ar fi întâmplat veşnic, deoarece în viaţa aceasta toate au un sfârşit. Cândva, deci, s-ar fi oprit din munca lor şi apoi ar fi trăit ca pensionarii... şi după aceea ar fi murit, iar agoniseala lor, dobândită cu chin şi cu sudoare, ar fi fost moştenită de copiii lor, de nepoţii lor, în timp ce ei, ca oameni, ar fi fost şterşi din istorie, s-ar fi pierdut. Insă, făcând ce au făcut de dragul lui Hristos, au rămas veşnic în istorie, lăsând în urma lor o avere mult mai mare, o moştenire inestimabilă: propovăduirea lui Hristos. De atunci până astăzi, timp de 2000 de ani, s-au hrănit generaţii întregi şi se vor hrăni până la sfârşitul acestei lumi. Iar această hrană pe care o oferă neîncetat lumii este mult superioară peştilor pe care îi dădeau atunci oamenilor, în timp ce ei se desfată veşnic în ceruri cu bunătăţi de negrăit (v. Matei 11, 27-29), care nu au nici o legătură cu întreprinderea pe care o aveau în Capernaum şi cu banii pe care îi câştigau.

Noi nu suntem datori să facem ce au făcut aceşti pescari, să ne lăsăm adică părinţii, soţia, copiii, fraţii, agoniseala noastră de dragul lui Hristos, deoarece Hristos nu ne cheamă direct, personal, aşa cum a făcut-o cu pescarii. Dar suntem datori să lăsăm toate patimile noastre, toate păcatele noastre, neputinţele noastre, de dragul lui Hristos. Nu suntem datori să-i lăsăm pe ai noştri de dragul lui Hristos, însă suntem datori să ne purtăm cu ai noştri, şi nu numai, cu dragoste, cu bunătate şi, mai presus de toate, cu interes pentru mântuirea sufletelor lor. Nu suntem datori să lăsăm averea noastră şi să-L urmăm pe Hristos, dar suntem datori ca o parte din averea noastră să o dăm şi lui Hristos, ajutând adică pe fraţii noştri cei săraci. Şi atunci Domnul ne va răsplăti cu prisosinţă.

Să fim atenţi la următoarea întâmplare educativă (pilduitoare). Un comerciant se învârtea prin Ierusalim, vânzând grâul pe care-l purta măgarul său. „Grâu bun pentru pâine!" striga el pe drumuri. Intr-o zi, nu a reuşit să vândă nici măcar o mână de grâu. Trist, s-a întors acasă, dar pe drum l-a oprit un sărac şi l-a rugat: „N-am nici un ban, dă-mi şi mie nişte grâu, am nevoie!" Vânzătorul n-a vrut. Săracul a insistat. In sfârşit, i-a dat, cu inimă grea, o mână de grâu, după care s-a dus acasă. A descărcat povara de pe măgar şi a pus grâul înapoi în magazie. Şi ce să vadă? In sacul din care-i dăduse săracului grâu a găsit o bucată de aur. Şi a început să-şi dea cu pumnii în cap, întrebându-se de ce nu i-a dat săracului tot grâul. Acest sărac era Hristos.

Aşa este. Tot ce-I dăm lui Hristos, oricât de neînsemnat ar fi, va fi răsplătit cu aur şi vom conştientiza aceasta în clipa morţii noastre. Să fim deci mână largă de dragul lui Hristos, aşa încât, atunci când va veni clipa să plecăm din lumea aceasta, magaziile noastre să fie pline de fapte bune, pentru a le preda cu bucurie şi desfătare Domnului nostru, Care ne va dărui viaţa veşnică.

„Când te-ai născut, tu plângeai şi alţii se bucurau. Ai grijă, când mori, tu să te bucuri şi alţii să plângă!"

c) Trei chemări

Hristos ştia cât de greu le-a fost ucenicilor să-şi lase din prima munca, familiile şi să-L urmeze. De aceea, i-a chemat încet-încet, aşa încât hotărârea lor să fie „coaptă", şi nu pripită, lăsându-ne astfel şi nouă pildă despre cum ar trebui să lucrăm şi să conlucrăm cu aproapele nostru, mai ales atunci când avem putere. Să nu aşteptăm adică de la angajaţii noştri să împlinească poruncile noastre în acelaşi fel în care le împlinesc computerele neînsufleţite!... Aceasta este dovada că ştim ce înseamnă omul, altfel suntem incapabili şi nepotriviţi să supraveghem şi să îndrumăm oamenii.

Chemarea ucenicilor s-a făcut de către Domnul în diferite perioade. In total au fost trei chemări.

Prima chemare. Inaintemergătorul avea ucenicii proprii, printre alţii fiind Ioan şi Andrei. însă Sfântul Ioan Botezătorul şi-a încheiat repede misiunea, în timp ce Hristos Şi-o începea pe a Sa. Hristos avea nevoie de colaboratori. I-a găsit deja pe unii pregătiţi: ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Ioan Botezătorul din prima clipă i-a pregătit, vorbindu-le despre Hristos, iar Hristos ştia asta şi a făcut mişcările necesare pentru a-i „pescui". Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii. Acesta este Cel despre Care eu spuneam: După mine vine un Bărbat, Care înaintea mea S-a plinit, fiindcă mai înainte de mine era... şi eu nu-L cunoşteam; dar pentru ca El să-i fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă... Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1,29-31,34). Aceasta a mărturisit Sfântul Ioan Botezătorul ucenicilor săi, arătându-L cu degetul pe Hristos.

In următoarea zi, Sfântul Ioan Botezătorul a discutat din nou la Iordan cu ucenicii săi Andrei şi Ioan. Hristos a trecut pe acolo (desigur, nu întâmplător), iar Sfântul Ioan, văzându-L, a zis din nou ucenicilor săi şi mulţimii: Iată Mielul lui Dumnezeu! (Ioan 1, 35-36). Cei doi ucenici ai săi, Andrei şi Ioan, L-au urmat pe Hristos (v. Ioan 1, 37). Iar Hristos a continuat fără să le dea importanţă, intenţionat: nu voia să-i influenţeze, ci voia ca ei să-L urmeze cu inima lor şi de bunăvoie. Nu ştim cât timp a mers fără să-i bage în seamă, dar la un moment dat a judecat că trebuie să le vorbească. S-a întors aşadar, i-a privit şi, deşi ştia ce vor, i-a întrebat: „Ce vreţi?" „Invăţătorule, unde locuieşti?" „Veniţi să vedeţi" (Ioan 1, 39-40). Şi au mers. Era în jur de ora patru după-amiază. Şi au rămas în ziua aceea împreună cu El (v. Ioan 1, 40), probabil până dimineaţa. Intre timp, Andrei l-a adus şi pe fratele său, Petru (v. Ioan 1, 42).

Nu ştim nici unde au rămas, nici cum au petrecut exact seara cu Hristos. Sigur au fost „vrăjiţi" de Hristos. Hristos le-a spus: „Mergeţi la casele voastre, la familiile voastre şi, când va veni clipa, vă voi chema şi veţi fi mereu cu Mine." Iar ei au plecat şi au aşteptat cu frământare ca Hristos să-i cheme din nou. Această veste era mare şi pentru alţii. Ioan a dus vestea fratelui său, Iacov, iar Andrei şi Petru, lui Filip; Filip, prietenului său, Natanael, care aşteptau şi ei să-L vadă pe Hristos.

A doua chemare. Pescarii Andrei şi Petru, fraţi, Ioan şi Iacov, alţi fraţi, pescuiau pe malul lacului. Hristos a trecut pe acolo şi le-a spus: Veniţi după Mine! (Matei 4,19). In acelaşi timp, i-a chemat şi pe Filip şi pe Natanael (v. Ioan 1, 44). Apoi au mers împreună la nunta din Cana Galileei (v. Ioan 2,1).

A treia chemare. Domnul cutreiera oraşele şi satele Galileei şi, văzând poporul ca pe o turmă de oi fără păstor, a zis ucenicilor Săi: Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-L deci pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său (Matei 9, 37-38). In după-amiaza aceea au urcat Iisus, ucenicii Săi şi mulţimea pe dealurile
Capernaumului. Mulţimea, obosită din pricina urcuşului, a rămas să se odihnească, iar Hristos S-a retras în pustiu, în vederea alegerii celor 12 ucenici, rugându-Se toată noaptea. Dimineaţa au fost din nou împreună pe deal. I-a chemat pe toţi să vină lângă El, iar din toţi aceştia a ales 12 ucenici (v. Marcu 3,13; Luca 6, 13). Până acum îi chema în cete, în grupuri, iar acum i-a chemat pe toţi împreună. Le-a dat putere să izgonească demonii şi să tămăduiască toată boala şi toată neputinţa (v. Matei 10,1). Unora le-a dat şi porecle (v. Matei 10, 2-4). Pe Chefa l-a numit Petru. Pe cei doi fraţi, fiii lui Zevedeu, Iacov şi Ioan, i-a numit fiii tunetului, deoarece aveau o voce foarte puternică, groasă, în timp ce pe ucenicul cel iubit, Ioan, pentru că era blând, cuviincios şi delicat, l-a numit chip al lui Hristos.

Iuda era singurul din Iudeea, din satul Iscariot. Toţi ceilalţi erau din Galileea, deoarece aici îşi avea Hristos reşedinţa. Andrei, Petru şi Filip erau toţi din acelaşi sat, din Betsaida Galileei (v. Ioan 1, 44). Nu ştim dacă acum, cu această ultimă chemare, au rămas alături de El sau au mai mers şi la familiile lor, întorcându-se apoi la Hristos. Cel mai probabil este că de acum, după această a treia chemare, au rămas pentru totdeauna cu Hristos. Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie, a spus Petru lui Hristos cu puţin înainte de patimile Sale (Matei 19,27). Mare este jertfa lor pentru Hristos, dar mare este şi dăruirea lor faţă de lume! Fără ei, lucrarea lui Hristos ar fi rămas închisă în Ierusalim. Insă, cu ajutorul lor, lucrarea lui Hristos s-a împrăştiat în întreaga lume.

Sfinţilor Apostoli ai lui Hristos, rugaţi-vă pentru noi!

ARHIMANDRIT VASILIOS BACOIANIS

Fragment din cartea: TAINE ŞI DESCOPERIRI ÎN EVANGHELIILE DUMINICILOR, Editura Sophia

Cumpara cartea "TAINE ŞI DESCOPERIRI ÎN EVANGHELIILE DUMINICILOR"

• Preotia - Taina hirotoniei
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: